Ediție provizorie
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)
27 iunie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Clauzele 2 și 4 – Principiul nediscriminării – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Magistrați onorifici și magistrați de drept comun – Clauza 5 – Măsuri prin care se urmărește sancționarea utilizării abuzive a contractelor pe durată determinată – Directiva 2003/88/CE – Articolul 7 – Concediu anual plătit”
În cauza C‑41/23 Peigli(i),
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), prin decizia din 26 ianuarie 2023, primită de Curte în aceeași zi, în procedura
AV,
BT,
CV,
DW
împotriva
Ministero della Giustizia,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnul A. Arabadjiev (raportor), președintele Camerei întâi, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a șasea, și doamna I. Ziemele, judecător,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru AV, BT, CV și DW, de G. Graziani și C. Ingrillì, avvocati;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de E. De Bonis și F. Sclafani, avvocati dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de D. Recchia și F. van Schaik, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatei generale,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3), precum și a clauzelor 4 și 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AV, BT, CV și DW, magistrați onorifici, pe de o parte, și Ministero della Giustizia (Ministerul Justiției, Italia), pe de altă parte, în legătură cu cererea acestor magistrați având ca obiect obținerea aceluiași tratament economic și juridic precum cel aplicabil magistraților de drept comun.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Acordul‑cadru
3 Clauza 2 punctul 1 din acordul‑cadru, intitulată „Domeniul de aplicare”, prevede:
„Prezentul acord se aplică în cazul lucrătorilor pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru.”
4 Clauza 4 din acordul‑cadru, intitulată „Principiul nediscriminării”, prevede:
„(1) În ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, angajații cu contract pe durată determinată nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.
(2) Acolo unde este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.
[…]”
5 Potrivit clauzei 5 din acordul‑cadru, intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”:
„(1) Pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislația, convențiile colective și practicile naționale, și partenerii sociali introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului, într‑un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare și categorii specifice de lucrători, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
(a) motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă;
(b) durata totală maximă a contractelor sau raporturilor de muncă pe durată determinată succesive;
(c) numărul de reînnoiri ale unor asemenea contracte sau raporturi de muncă.
(2) Statele membre, după consultarea partenerilor sociali, și partenerii sociali stabilesc, acolo unde este cazul, în ce condiții contractele sau raporturile de muncă [pe durată determinată]:
(a) sunt considerate «succesive»;
(b) sunt considerate contracte sau raporturi de muncă pe durată nedeterminată.”
Directiva 2003/88
6 Articolul 7 din Directiva 2003/88, intitulat „Concediul anual”, prevede:
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.
(2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”
Dreptul italian
7 Articolul 106 din Constituție prevede:
„Numirea magistraților are loc prin concurs.
Legea privind organizarea judiciară poate încuviința numirea, chiar și în urma alegerilor, a unor magistrați onorifici pentru toate funcțiile atribuite judecătorului unic.
[…]”
8 Regio decreto n. 12 – Ordinamento giudiziario (Decretul regal nr. 12 privind sistemul judiciar) din 30 ianuarie 1941 (GURI nr. 28 din 4 februarie 1941), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „Decretul regal nr. 12”), prevedea la articolul 4 alineatele 1 și 2:
„1. Sistemul judiciar este constituit din auditori [magistrați stagiari], judecători de orice grad de tribunal și de curte, precum și din magistrați din cadrul Ministerului Public.
2. Aparțin sistemului judiciar în calitate de magistrați onorifici: judecătorii mediatori, mediatorii adjuncți, judecătorii onorifici de la tribunale, procurorii adjuncți, experții tribunalului de drept comun și ai secției curții de apel pentru minori și, în plus, jurații de la curtea cu jurați și experții din domeniul justiției muncii în exercitarea funcțiilor lor judiciare.”
9 Articolul 42 bis din acest decret prevedea că „[j]udecătorii onorifici pot fi numiți la tribunalul de drept comun”.
10 Potrivit articolului 42 ter din decretul menționat:
„Judecătorii onorifici de tribunal sunt numiți prin decret al ministrului justiției, în conformitate cu decizia Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea consiliului judiciar competent teritorial în compunerea prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din [legge n. 374 – Istituzione del giudice di pace (Legea nr. 374 privind instituirea judecătorului de pace), din 21 noiembrie 1991 (GURI nr. 278 din 27 noiembrie 1991)]”.
11 Articolul 42 quinquies din Decretul regal nr. 12 prevedea că „[n]umirea în calitate de judecător onorific de tribunal se face pentru o perioadă de trei ani” și că „[t]itularul nu poate fi numit din nou, la expirarea mandatului, decât o singură dată.” Din decizia de trimitere reiese că o serie de dispoziții adoptate începând cu anul 2005 au introdus derogări de la posibilitatea de a nu confirma decât o singură dată judecătorii onorifici.
12 Articolul 42 sexies din acest decret prevedea:
„Judecătorul onorific de tribunal își încetează atribuțiile:
(a) atunci când împlinește vârsta de 72 de ani;
(b) la expirarea termenului pentru care a fost numit sau confirmat;
[…]”
13 Articolul 42 septies din decretul menționat prevedea:
„Judecătorul onorific de tribunal este ținut să respecte, mutatis mutandis, obligațiile prevăzute pentru magistrații de drept comun. Judecătorului onorific îi revin exclusiv indemnizațiile și celelalte drepturi conferite în mod expres de lege cu referire specifică la raportul de serviciu onorific.”
14 Articolul 43 bis din același decret prevedea:
„Judecătorii de drept comun și cei onorifici exercită la tribunalul de drept comun activitatea judiciară care le este încredințată de președintele tribunalului sau, în cazul în care tribunalul este constituit în camere, de președintele sau de alt magistrat care prezidează secția.
Judecătorii onorifici de tribunal nu pot organiza o ședință decât în caz de împiedicare sau de insuficiență a judecătorilor de drept comun.
În cadrul modalităților de atribuire menționate la primul paragraf, se aplică criteriul de a nu încredința judecătorilor onorifici:
(a) în materie civilă, soluționarea procedurilor privind măsurile conservatorii și a acțiunilor posesorii, cu excepția cererilor formulate în cursul procedurii principale sau al procedurii petitorii;
(b) în materie penală, funcția de judecător însărcinat cu ancheta penală și de judecător de cameră preliminară, precum și examinarea altor proceduri decât cele prevăzute la articolul 550 din Codul de procedură penală.”
15 Articolul 71 din Decretul regal nr. 12 prevedea:
„Magistrații onorifici pot fi numiți la parchetele de pe lângă tribunalele de drept comun, în calitate de procurori adjuncți, pentru exercitarea funcțiilor indicate la articolul 72 și a celorlalte funcții care le sunt atribuite în mod special prin lege.
Procurorii adjuncți onorifici sunt numiți în conformitate cu procedurile prevăzute pentru numirea judecătorilor onorifici de tribunal. Dispozițiile articolelor 42 ter, 42 quater, 42 quinquies și 42 sexies le sunt aplicabile.”
16 Articolul 72 din acest decret prevedea:
„În procedurile pentru care tribunalul se pronunță în complet de judecător unic, atribuțiile Ministerului Public pot fi exercitate, prin delegare nominală a procurorului Republicii de pe lângă tribunalul de drept comun:
(a) la ședința de audiere a pledoariilor, de către magistrații stagiari, de procurori adjuncți onorifici numiți la serviciul competent, de personal pensionat de cel mult doi ani și care a exercitat, în cursul ultimilor cinci ani, funcția de ofițer de poliție judiciară sau de către licențiați în drept înscriși în al doilea an al școlii de specializare de doi ani pentru profesiile juridice prevăzute la articolul 16 din [decreto legislativo n. 398 – Modifica alla disciplina del concorso per uditore giudiziario e norme sulle scuole di specializzazione per le professioni legali, a norma dell’articolo 17, commi 113 e 114, della legge 15 maggio 1997, n. 127 (Decretul legislativ nr. 398 de modificare a Regulamentului privind concursul magistraților stagiari și a Regulamentului școlilor de specializare pentru profesiile juridice, în conformitate cu articolul 17 alineatele 113 și 114 din Legea nr. 127) din 15 mai 1997 (GURI nr. 269 din 18 noiembrie 1997)];
(b) în ședința de verificare a legalității arestării sau a detenției, de către magistrații stagiari care au efectuat un stagiu de cel puțin șase luni și, numai pentru dispunerea arestării fără procedură de cameră preliminară, de către procurorii adjuncți onorifici numiți la serviciul competent de cel puțin șase luni;
(c) pentru cererea de emitere a unei ordonanțe de condamnare penală în temeiul articolului 459 alineatul (1) și al articolului 565 din Codul de procedură penală, de către procurorii adjuncți onorifici numiți la serviciul competent;
d) în procedurile în camera de consiliu menționate la articolul 127 din Codul de procedură penală, sub rezerva dispozițiilor de la litera (b), în procedurile de executare în scopul intervenției menționate la articolul 655 alineatul (2) din același cod și în procedurile de opoziție la ordonanța Ministerului Public privind lichidarea remunerării experților, consilierilor tehnici și traducătorilor în temeiul articolului 11 din [legge n. 319 – Compensi spettanti ai periti, ai consulenti tecnici, interpreti e traduttori per le operazioni eseguite a richiesta dell’autorità giudiziaria (Legea nr. 319 privind remunerațiile datorate experților, consultanților tehnici, interpreților și traducătorilor pentru operațiunile efectuate la cererea autorității judiciare) din 8 iulie 1980 (GURI nr. 192 din 15 iulie 1980)], de către procurori adjuncți onorifici numiți la serviciul competent;
e) în procedurile civile, de către magistrați stagiari, procurori adjuncți onorifici numiți la serviciul competent sau licențiați în drept menționați la litera (a).
În materie penală, se aplică de asemenea criteriul care constă în nedelegarea funcțiilor Ministerului Public în ceea ce privește procedurile referitoare la alte infracțiuni decât cele pentru care se declanșează urmărirea penală prin citare directă, în conformitate cu dispozițiile articolului 550 din Codul de procedură penală.”
17 Prin decreto legislativo n. 116 – Riforma organica della magistratura onoraria e altre disposizioni sui giudici di pace, nonché disciplina trantoria relativa ai magistrati onorari in servizio, a norma della legge 28 aprile 2016, n. 57 (Decretul legislativ nr. 116 privind reforma organică a magistraturii onorifice și alte dispoziții referitoare la judecătorii de pace, precum și regimul tranzitoriu aplicabil magistraților onorifici aflați în funcție, în temeiul Legii nr. 57 din 28 aprilie 2016) din 13 iulie 2017 (GURI nr. 177 din 31 iulie 2017, p. 1, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 116”), legiuitorul italian a abrogat dispozițiile Decretului regal nr. 12 care figurează la punctele 8-16 din prezenta hotărâre.
18 Articolul 29 din Decretul legislativ nr. 116, astfel cum a fost modificat prin legge n. 234 – Bilancio di previsione dello Stato per l’anno finanziario 2022 e bilancio pluriennale per il triennio 2022-2024 (Legea nr. 234 privind bugetul de stat pentru anul bugetar 2022 și bugetul multianual 2022-2024) din 30 decembrie 2021 (GURI nr. 310 din 31 decembrie 2021, p. 1) prevede:
„1 Magistrații onorifici în funcție la data intrării în vigoare a prezentului decret pot fi confirmați, la cerere, până la împlinirea vârstei de 70 de ani.
2 Magistrații onorifici în funcție la data intrării în vigoare a prezentului decret, care nu îndeplinesc condițiile pentru a fi confirmați, fie în cazul în care nu au depus o cerere, fie în cazul în care nu au trecut de procedura de evaluare menționată la alineatul 3, au dreptul, sub rezerva refuzului lor, la o indemnizație de 2 500 de euro în valoare brută, înainte de deducerea impozitelor cu reținere la sursă, pentru fiecare an de activitate în care magistratul a participat la ședințe pentru cel puțin 80 de zile și de 1 500 de euro în valoare brută, înainte de deducerea impozitelor cu reținere la sursă, pentru fiecare an de activitate în care magistratul a participat la ședințe pentru mai puțin de 80 de zile și, în orice caz, nu mai mult de o limită maximă personală de 50 000 de euro în valoare brută, înainte de deducerea impozitelor cu reținere la sursă. În scopul calculării indemnizației datorate în conformitate cu teza precedentă, o perioadă de serviciu mai mare de șase luni este asimilată cu un an. Primirea indemnizației implică renunțarea la orice alte pretenții, de orice natură, care decurg din funcțiile de magistrat onorific exercitate anterior.
3. În scopul confirmării menționate la alineatul (1), Consiliul Superior al Magistraturii procedează prin decizie la organizarea a trei proceduri de evaluare separate care vor avea loc anual în perioada de trei ani 2022-2024. Acestea privesc magistrații onorifici în funcție care, la data intrării în vigoare a prezentului decret, au îndeplinit, respectiv:
(a) peste 16 de ani de serviciu;
(b) între 12 și 16 ani de serviciu;
(c) sub 12 ani de serviciu.
[…]
5 Cererea de participare la procedurile de evaluare menționate la alineatul 3 implică renunțarea la orice alte pretenții de orice natură care decurg din funcțiile de magistrat onorific exercitate anterior, cu excepția dreptului la indemnizația menționată la alineatul 2 în caz de neconfirmare.
[…]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
19 AV, BT, CV și DW sunt magistrați onorifici italieni. Această categorie de magistrați este constituită din juriști care exercită funcții jurisdicționale în afara activității lor profesionale principale, pentru o perioadă limitată teoretic, și care nu sunt membri ai corpului magistraturii. În special, reclamanții din litigiul principal exercită funcțiile de procuratore onorario aggiunto (procuror onorific adjunct) și de giudice onorario (judecător onorific).
20 În condițiile în care își exercitau funcțiile de mai mult de 16 ani, aceștia din urmă au sesizat, la 23 martie 2016, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), care este instanța de prim grad de jurisdicție în cadrul procedurii principale, cu o acțiune având ca obiect printre altele să li se recunoască același tratament economic și juridic precum cel aplicabil magistraților de drept comun.
21 Întrucât această acțiune a fost respinsă printr‑o hotărâre a instanței menționate din 1 septembrie 2021, reclamanții din litigiul principal au declarat apel împotriva acesteia la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), instanța de trimitere.
22 Instanța de trimitere arată, pe de o parte, că regimul aplicabil magistraților de drept comun nu poate fi transpus automat magistraților onorifici, din cauza diferențelor ce rezultă din dispozițiile relevante ale Decretului regal nr. 12, care caracterizează funcțiile, condițiile de angajare, precum și tipul de raport dintre acești magistrați și administrația publică.
23 În special, situația magistraților onorifici s‑ar distinge de cea a magistraților de drept comun prin mai multe elemente esențiale, și anume modul lor de recrutare, caracterul neexclusiv și necontinuu al activității lor jurisdicționale, regimul de incompatibilitate a activităților, durata raportului lor de muncă, limitele activității lor jurisdicționale, sistemul lor de remunerare și de securitate socială, precum și natura raportului lor cu administrația publică.
24 Pe de altă parte, instanța de trimitere arată însă că magistrații onorifici efectuează prestații reale și efective, care nu sunt nici pur marginale, nici accesorii, și pentru care primesc indemnizații care prezintă un caracter remuneratoriu, astfel încât, potrivit jurisprudenței Curții, intră în sfera noțiunii de „lucrător pe durată determinată”, în sensul clauzei 2 punctul 1 din acordul‑cadru.
25 În această privință, instanța menționată are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a regimului aplicabil magistraților onorifici în discuție în litigiul principal, în măsura în care, în primul rând, acest regim ar priva magistrații respectivi de posibilitatea de a beneficia de dreptul la concediul plătit, precum și de orice formă de protecție socială.
26 În al doilea rând, această instanță ridică problema compatibilității regimului menționat cu dreptul Uniunii din moment ce diferite acte legislative naționale care derogă de la articolul 42 quinquies din Decretul regal nr. 12 au permis să se efectueze reînnoiri succesive ale raportului de muncă al magistraților onorifici și, astfel, o prelungire a duratei raportului lor de muncă. În special, aceasta ridică problema dacă motivele invocate de legiuitorul italian pentru a justifica reînnoirile succesive ale raporturilor de muncă ale acestor magistrați, și anume în special necesitatea de a aștepta reforma structurală a magistraturii onorifice și de a asigura între timp continuitatea administrării justiției, pot fi calificate drept motive obiective, în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru. În acest context, instanța de trimitere ridică de asemenea problema oportunității de a lua în considerare efectele compensatorii avantajoase pentru persoanele interesate care ar decurge din derogările de la norma prevăzută la articolul 42 quinquies din Decretul regal nr. 12, din moment ce, datorită acestor derogări, magistrații onorifici ar fi beneficiat de o prelungire în funcție aproape automată.
27 În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 7 din Directiva 2003/88 și clauza 4 din Acordul‑cadru […] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care nu prevede, pentru judecătorii de tribunal onorifici și pentru procurorii adjuncți onorifici, niciun drept la plata unei indemnizații pentru perioada de vacanță în care activitatea le este suspendată, nici la protecția socială și de asigurări sociale obligatorie pentru accidente și boli profesionale?
2) Clauza 5 din Acordul‑cadru […] trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia raportul de muncă pe durată determinată al magistraților onorifici, care poate fi calificat drept raport de serviciu, iar nu drept raport de angajare în cadrul unei autorități publice, pentru care este prevăzut un regim care constă într‑un act inițial de numire și o singură posibilitate de prelungire ulterioară, poate face obiectul mai multor prelungiri prevăzute de acte legislative naționale, fără sancțiuni efective și disuasive și fără posibilitatea de a transforma aceste raporturi în contracte de muncă pe durată nedeterminată în cadrul unei autorități publice, într‑o situație de fapt care ar fi putut avea efecte compensatorii favorabile în situația juridică a beneficiarilor, din moment ce acestora le‑au fost prelungite funcțiile în mod automat, în esență, pentru o perioadă suplimentară?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
28 În opinia guvernului italian, întrebările preliminare sunt inadmisibile.
29 În ceea ce privește prima întrebare, acest guvern subliniază că Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), în decizia de trimitere, arată că diferența de tratament dintre magistrații de drept comun și magistrații onorifici, în ceea ce privește dreptul la concediu plătit și dreptul la un sistem de protecție socială și de asigurare obligatorie care acoperă accidentele de muncă și bolile profesionale, a fost eliminată în urma intrării în vigoare a Decretului legislativ nr. 116 și că ar putea fi întrunite condițiile unei aplicări prin analogie a acestui decret legislativ în raporturile care fac obiectul acțiunii principale.
30 Astfel, înainte de a sesiza Curtea cu trimiterea preliminară, această instanță ar fi trebuit să analizeze în mod mai aprofundat posibilitatea de a aplica în cadrul litigiului principal, prin analogie, Decretul legislativ nr. 116. Astfel, simpla evocare a acestei posibile aplicabilități nu ar permite să se înțeleagă legătura care, potrivit instanței menționate, ar exista între dispozițiile de drept al Uniunii invocate și cele de drept italian relevante.
31 În ceea ce privește a doua întrebare, guvernul italian consideră că stabilizarea raportului de muncă al magistraților onorifici, care rezultă din modificarea articolului 29 din Decretul legislativ nr. 116, ar fi trebuit să fie luată în considerare de instanța de trimitere înainte de a adresa Curții prezenta trimitere preliminară. Această stabilizare ar face ca legislația italiană privind magistrații onorifici să fie compatibilă cu clauzele 4 și 5 din acordul‑cadru, ceea ce ar conferi celei de a doua întrebări un caracter ipotetic.
32 În această privință, trebuie amintit că numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții, care beneficiază de o prezumție de pertinență. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată privește interpretarea sau validitatea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care este evident că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebării respective (Hotărârea din 27 aprilie 2023, AxFina Hungary, C‑705/21, EU:C:2023:352, punctul 27).
33 În plus, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să interpreteze și să aplice dispozițiile din dreptul național, în timp ce Curtea este exclusiv abilitată să se pronunțe cu privire la interpretarea sau la validitatea unui text al Uniunii, pe baza situației de fapt care îi este prezentată de instanța națională (Hotărârea din 27 aprilie 2023, AxFina Hungary, C‑705/21, EU:C:2023:352, punctul 28).
34 În speță, este necesar să se constate că instanța de trimitere a expus în mod clar contextul factual și juridic în care se înscriu întrebările preliminare, în cadrul unui litigiu care nu pare să fie ipotetic sau fictiv. În plus, aceasta a arătat în mod expres că Decretul legislativ nr. 116 nu era aplicabil ratione temporis litigiului principal.
35 Pe de altă parte, conform jurisprudenței amintite la punctele 32 și 33 din prezenta hotărâre, nu este de competența Curții să statueze dacă instanța de trimitere, care a expus elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările preliminare, ar fi trebuit să efectueze o analiză mai aprofundată a cadrului juridic național, pe care îl stabilește sub propria răspundere, înainte de a sesiza Curtea cu prezenta trimitere preliminară.
36 În consecință, întrebările preliminare sunt admisibile.
Cu privire la fond
Cu privire la prima întrebare
37 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 și clauza 4 din acordul‑cadru trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, spre deosebire de ceea ce prevede pentru magistrații de drept comun, exclude, pentru magistrații onorifici, orice drept la plata unei indemnizații în perioada concediilor în care activitățile judiciare sunt suspendate, precum și la beneficiul unui sistem de protecție socială și de asigurare obligatorie care acoperă accidentele de muncă și bolile profesionale.
38 Trebuie amintit că clauza 4 punctul 1 din acordul‑cadru enunță, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, o interdicție de a trata lucrătorii pe durată determinată într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective [Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia e.a. (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑236/20, EU:C:2022:263, point 32].
39 În primul rând, trebuie arătat că Curtea a declarat deja că noțiunea de „lucrător pe durată determinată”, menționată în clauza 2 punctul 1 din acordul‑cadru, trebuie interpretată în sensul că include un judecător de pace numit pentru o perioadă limitată, care, în cadrul funcțiilor sale, efectuează prestații reale și efective care nu sunt nici pur marginale, nici accesorii și pentru care primește indemnizații care au un caracter remuneratoriu [Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑236/20, EU:C:2022:263, punctul 30].
40 În măsura în care din decizia de trimitere reiese că judecătorii de pace sunt magistrați „onorifici” care aparțin ordinii judiciare italiene, această jurisprudență se poate aplica și magistraților în discuție în litigiul principal. Acești magistrați pot astfel, în principiu, să intre sub incidența noțiunii de „lucrător pe durată determinată”, prevăzută în clauza 2 punctul 1 din acordul‑cadru, sub rezerva ca aceștia să exercite prestații reale și efective, care nu sunt nici pur marginale, nici accesorii, și pentru care primesc indemnizații care prezintă un caracter remuneratoriu, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.
41 În al doilea rând, în ceea ce privește noțiunea „condiții de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 din acest acord‑cadru, Curtea a constatat deja că aceste condiții înglobează condițiile referitoare la remunerații, precum și la pensii care depind de raportul de încadrare în muncă, excluzând condițiile privind pensiile care rezultă dintr‑un regim obligatoriu de securitate socială. Curtea a statuat de asemenea că criteriul determinant pentru a stabili dacă o măsură intră în sfera acestei noțiuni este tocmai criteriul încadrării în muncă, și anume raportul de muncă stabilit între un lucrător și angajatorul său. [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Vega González, C‑158/16, EU:C:2017:1014, punctul 30, și Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni), C-236/20, EU:C:2022:263, punctul 36].
42 În consecință, un sistem de protecție socială și de asigurare obligatorie care acoperă accidentele de muncă și bolile profesionale precum cel al magistraților de drept comun, dacă depinde de raportul de muncă al acestor magistrați, poate intra sub incidența noțiunii de „condiție de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 din acordul‑cadru, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
43 În plus, în ceea ce privește plata unei indemnizații în timpul concediilor în cazul suspendării activității judiciare, precum cea de care beneficiază magistrații de drept comun, trebuie amintit că „condițiile de încadrare în muncă” prevăzute în clauza 4 din acest acord‑cadru includ dreptul la concediu anual plătit [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑236/20, EU:C:2022:263, punctul 38].
44 În al treilea rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiul nediscriminării, în raport cu care clauza 4 punctul 1 din acordul‑cadru constituie o expresie particulară, impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv [Hotărârea din 16 iulie 2020, Governo della Repubblica italiana (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑658/18, EU:C:2020:572, punctul 141].
45 Pentru a aprecia dacă persoanele interesate efectuează aceeași muncă sau o muncă similară în sensul acordului‑cadru, este necesar ca, în conformitate cu clauza 3 alineatul (2) și cu clauza 4 alineatul (1) din acordul‑cadru, să se examineze dacă, ținând seama de un ansamblu de factori precum natura muncii, condițiile de formare și condițiile de muncă, se poate considera că aceste persoane se află într‑o situație comparabilă [Hotărârea din 16 iulie 2020, Governo della Repubblica italiana (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑658/18, EU:C:2020:572, punctul 143].
46 În speță, instanța de trimitere, pe de o parte, menționează o serie de diferențe între regimurile juridice și economice aplicabile magistraților în cauză și subliniază în special modalitățile de numire a magistraților onorifici, durata teoretic temporară a raportului lor de muncă, tipul de cauze pe care acești magistrați sunt abilitați să le soluționeze, precum și remunerația lor specifică.
47 Pe de altă parte, din decizia de trimitere reiese că magistrații onorifici și magistrații de drept comun au aceleași obligații și responsabilități și sunt supuși acelorași controale. În plus, este cert că magistrații onorifici exercită o activitate jurisdicțională.
48 În aceste condiții, revine instanței de trimitere, singura competentă să aprecieze faptele, sarcina de a stabili dacă magistrații onorifici precum reclamanții din litigiul principal se află într‑o situație comparabilă cu cea a magistraților de drept comun [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Governo della Repubblica italiana (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑658/18, EU:C:2020:572, punctul 148 și jurisprudența citată].
49 În această privință, trebuie arătat că diferența de tratament dintre magistrații de drept comun și magistrații onorifici, invocată de reclamanții din litigiul principal, constă în faptul că, în raport cu magistrații de drept comun care ar exercita funcții comparabile cu cele ale magistraților onorifici, aceștia din urmă ar fi privați de orice indemnizație în perioada concediilor în care activitățile judiciare sunt suspendate, precum și de beneficiul sistemului de protecție socială și de asigurare obligatorie.
50 Dacă se stabilește că magistrați onorifici precum reclamanții din litigiul principal se află într‑o situație comparabilă cu cea a magistraților de drept comun, trebuie să se verifice dacă există motive obiective care să justifice o asemenea diferență de tratament.
51 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, inegalitatea de tratament constatată trebuie să fie justificată de existența unor elemente precise și concrete ce caracterizează condiția de încadrare în muncă despre care este vorba, în contextul specific în care se situează aceasta și în temeiul unor criterii obiective și transparente, pentru a verifica dacă această inegalitate răspunde unei necesități reale, dacă este în măsură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și dacă este necesară în acest scop. Elementele menționate pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuțiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate contracte pe durată determinată și din caracteristicile inerente ale acestor atribuții sau, eventual, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială de către un stat membru [Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni) (C‑236/20, EU:C:2022:263, punctul 41, precum și jurisprudența citată].
52 Reiese din jurisprudența Curții, în primul rând, că obiectivele urmărite de legiuitorul italian și care constau în reflectarea diferențelor de exercitare a profesiei între un magistrat onorific și un magistrat de drept comun pot fi considerate ca reprezentând un „motiv obiectiv”, în sensul clauzei 4 punctele 1 și/sau 4 din acordul‑cadru, cu condiția să răspundă unei necesități reale, să fie susceptibile să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și să fie necesare pentru realizarea acestui scop. În al doilea rând, Curtea a constatat că diferențele dintre procedurile de recrutare a magistraților onorifici și a magistraților de drept comun și în special importanța deosebită acordată de ordinea juridică națională, și mai precis de articolul 106 primul paragraf din Constituție, concursurilor special concepute pentru recrutarea magistraților de drept comun par să indice o natură specifică a sarcinilor pentru care aceștia din urmă trebuie să își asume răspunderea și un nivel diferit al calificărilor necesare în vederea îndeplinirii acestor sarcini [a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑236/20, EU:C:2022:263, punctele 45 și 46].
53 În aceste condiții, existența unui concurs inițial special conceput pentru magistrații de drept comun în vederea accesului în magistratură, care nu este inerent numirii magistraților onorifici, permite excluderea faptului ca aceștia din urmă să beneficieze integral de drepturile magistraților de drept comun [a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni) (C‑236/20, EU:C:2022:263, punctul 47).
54 Cu toate acestea, deși anumite diferențe de tratament pot fi justificate în ceea ce privește calificările necesare și natura sarcinilor pentru care magistrații de drept comun trebuie să își asume răspunderea, excluderea oricărui drept de concediu plătit, precum și a oricărei forme de protecție socială și de asigurări sociale în privința magistraților onorifici nu poate fi admisă în raport cu clauza 4 din acordul‑cadru [a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni) (C‑236/20, EU:C:2022:263, punctul 53].
55 În ceea ce privește în special dreptul la concediu, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, „statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni”.
56 Pe de altă parte, din cuprinsul Directivei 2003/88 și din jurisprudența Curții reiese că, deși revine statelor membre obligația de a defini condițiile de exercitare și de punere în aplicare a dreptului la concediu anual plătit, acestea au obligația de a se abține de la a condiționa în vreun mod însăși constituirea dreptului respectiv care rezultă direct din această directivă [Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑236/20, EU:C:2022:263, punctul 50, precum și jurisprudența citată].
57 În sfârșit, trebuie amintit că, în conformitate cu clauza 4 punctul 2 din acordul‑cadru, acolo unde este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.
58 În aceste condiții, nu rezultă că diferența de tratament vizată la punctul 49 din prezenta hotărâre răspunde unei nevoi veritabile, că este aptă să atingă obiectivul urmărit și că este necesară în acest scop, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.
59 Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 7 din Directiva 2003/88 și clauza 4 din acordul‑cadru trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, spre deosebire de ceea ce prevede pentru magistrații de drept comun, exclude, pentru magistrații onorifici care se află într‑o situație comparabilă, orice drept la plata unei indemnizații în perioada concediilor în care activitățile judiciare sunt suspendate, precum și la beneficiul unui sistem de protecție socială și de asigurare obligatorie care acoperă accidentele de muncă și bolile profesionale.
Cu privire la a doua întrebare
60 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 5 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia raportul de muncă al magistraților onorifici poate face obiectul unor reînnoiri succesive fără a fi prevăzute, în vederea limitării utilizării abuzive a acestor reînnoiri, sancțiuni efective și disuasive sau transformarea raportului de muncă al acestor magistrați într‑un raport de muncă pe durată nedeterminată.
61 Clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru impune statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă și obligatorie a cel puțin uneia dintre măsurile prevăzute de această clauză, în cazul în care dreptul lor intern nu cuprinde măsuri legale echivalente. Măsurile astfel enumerate la punctul 1 literele (a)-(c) din această clauză, în număr de trei, se referă la motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă, la durata totală maximă a acestor contracte sau raporturi de muncă succesive și, respectiv, la numărul de reînnoiri ale acestora (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 74).
62 Potrivit unei jurisprudențe constante, deși statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește măsurile de prevenire a abuzurilor în ceea ce privește aceste reînnoiri, ele nu pot totuși repune în discuție obiectivul sau efectul util al acordului‑cadru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑236/20, EU:C:2022:263, punctul 58].
63 În special, noțiunea de „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru trebuie înțeleasă ca având în vedere împrejurări precise și concrete ce caracterizează o activitate determinată și care astfel sunt de natură să justifice, în acel context specific, folosirea de contracte de muncă pe durată determinată succesive. Aceste împrejurări pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuțiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate contractele menționate și din caracteristicile inerente ale acestora sau, dacă este cazul, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială a unui stat membru (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 87).
64 În acest context, reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată pentru a acoperi nevoi care de fapt nu au un caracter provizoriu, ci, dimpotrivă, un caracter permanent și durabil, nu este justificată, în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru. Astfel, un asemenea mod de utilizare a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată contrazice premisa pe care se întemeiază acest acord‑cadru, și anume că contractele de muncă pe durată nedeterminată constituie forma generală a raporturilor de muncă, deși contractele de muncă pe durată determinată reprezintă o caracteristică a ocupării forței de muncă în anumite sectoare sau pentru anumite ocupații și activități (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 100, precum și jurisprudența citată).
65 Respectarea clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru impune așadar să se verifice în concret că reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive urmărește să acopere nevoi provizorii și că o dispoziție națională nu este utilizată, în fapt, pentru a satisface nevoi permanente și durabile ale angajatorului în materie de personal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 101, precum și jurisprudența citată).
66 În speță, din decizia de trimitere reiese că derogările introduse de reglementarea italiană de la regula stabilită la articolul 42 quinquies din Decretul regal nr. 12, potrivit căreia magistratul onorific este numit pentru o perioadă de trei ani și raportul său de muncă nu poate fi reînnoit decât o dată, au permis reînnoirea în mai multe rânduri a raportului de muncă al reclamanților din litigiul principal. Pe de altă parte, din informațiile de care dispune Curtea nu rezultă că această reglementare a prevăzut „măsuri legale echivalente”, în sensul clauzei 5 punctul 1 din acordul‑cadru, de prevenire a abuzului care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive sau posibilitatea de a transforma raportul de muncă al magistraților onorifici precum reclamanții din litigiile principale într‑un raport de muncă pe durată nedeterminată.
67 Potrivit guvernului italian, aceste derogări ar fi fost introduse ca „motive obiective”, în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, pentru a justifica reînnoirile raporturilor de muncă ale magistraților onorifici. Astfel, aceste reînnoiri ar fi fost necesare, în așteptarea unei reforme structurale a magistraturii onorifice, intervenită numai în anul 2021, în vederea garantării continuității administrării justiției.
68 În această privință, trebuie arătat că, desigur, continuitatea administrării justiției poate constitui un obiectiv legitim care poate fi urmărit de Republica Italiană, care justifică reînnoirea anumitor raporturi de muncă ale magistraților onorifici.
69 Cu toate acestea, trebuie amintit că raportul de muncă al reclamanților din litigiile principale, intrați în serviciu începând cu anul 1995, a fost reînnoit în numeroase rânduri și că abia în anul 2021, în urma revizuirii Decretului legislativ nr. 116, legiuitorul italian a introdus un mecanism care permite stabilizarea raportului de muncă al magistraților onorifici.
70 În aceste condiții, rezultă, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că reînnoirile raportului de muncă al reclamanților în discuție în litigiul principal, în raport cu numărul lor, par să fi fost utilizate pentru a acoperi nevoi care nu au un caracter provizoriu, ca urmare, de exemplu, a unei creșteri neașteptate și imprevizibile a contenciosului, ci pentru a acoperi nevoi permanente și durabile ale sistemului judiciar italian.
71 Pe de altă parte, trebuie amintit că, în lipsa oricărei sancțiuni de natură să prevină și, dacă este cazul, să sancționeze folosirea abuzivă de contracte sau de raporturi de muncă pe durată determinată succesive, Curtea, în Hotărârea din 7 aprilie 2022, Ministero della Giustizia și alții (Statutul judecătorilor de pace italieni) (C‑236/20, EU:C:2022:263), privind o reglementare aplicabilă magistraților onorifici, desigur diferită de cea care decurge din Decretul regal nr. 12, a statuat că clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un raport de muncă pe durată determinată poate face obiectul a cel mult trei reînnoiri succesive, de patru ani fiecare, pentru o durată totală care nu depășește 16 ani, și care nu prevede posibilitatea de a sancționa în mod efectiv și disuasiv reînnoirea abuzivă a unor raporturi de muncă.
72 În consecință, sub rezerva aprecierii împrejurărilor de fapt în discuție în litigiul principal, care trebuie efectuată de instanța de trimitere, este necesar să se considere că reglementarea în discuție în litigiul principal nu este justificată de un „motiv obiectiv”, în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, care să permită prevenirea abuzurilor care rezultă din folosirea unor raporturi de muncă pe durată determinată succesive.
73 În această privință, este lipsit de relevanță argumentul potrivit căruia reînnoirile raporturilor de muncă ale magistraților onorifici în discuție în litigiul principal ar prezenta efecte pretins pozitive, astfel de efecte neconstituind împrejurări care pot fi calificate drept „motive obiective”, în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența menționată la punctul 63 din prezenta hotărâre.
74 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia raportul de muncă al magistraților onorifici poate face obiectul unor reînnoiri succesive fără a se prevedea, în vederea limitării utilizării abuzive a acestor reînnoiri, sancțiuni efective și disuasive sau transformarea raportului de muncă al acestor magistrați într‑un raport de muncă pe durată nedeterminată.
Cu privire la cheltuielile de judecată
75 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
1) Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și clauza 4 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP,
trebuie interpretate în sensul că
se opun unei reglementări naționale care, spre deosebire de ceea ce prevede pentru magistrații de drept comun, exclude, pentru magistrații onorifici care se află într‑o situație comparabilă, orice drept la plata unei indemnizații în perioada concediilor în care activitățile judiciare sunt suspendate, precum și la beneficiul unui sistem de protecție socială și de asigurare obligatorie care acoperă accidentele de muncă și bolile profesionale.
2) Clauza 5 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE,
trebuie interpretată în sensul că
se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia raportul de muncă al magistraților onorifici poate face obiectul unor reînnoiri succesive fără a fi prevăzute, în vederea limitării utilizării abuzive a acestor reînnoiri, sancțiuni efective și disuasive sau transformarea raportului de muncă al acestor magistrați într‑un raport de muncă pe durată nedeterminată.
Semnături